Unul dintre puținele avantaje ale izolării este că poți s-o iei razna fără a da de bănuit. De pildă, uite, eu o să vorbesc astăzi despre un... zâmbet. Și, la pariu, asta n-o să i se pară nimănui ciudat. Da, își face pandemia de cap și covidul ravagii, dar ce? nu merge un mic zâmbet, acolo, măcar așa, de rezistență tăcută, de sfidare drăguță? Îmi amintesc că un oarecare Marquez a scris chiar un roman întreg și foarte gros, ni la el: ”Dragoste la vremea holerei”. Ce mi-e holera, ce mi-e covidu?! Plus că dragostea e mai mult decât un zâmbet, nu?
Așadar, rămânem la zâmbet, da? Și observăm că nici când zâmbea Mona Lisa, ba un mic război, ba o mare ciumă, nu era prea multă liniște pe lume. Nu mai vorbesc după aia ce soartă a avut biata de ea, că au năvălit experții, nene, ba că e de la fericire, zâmbetul, adică, ba că e de la tiroidă... Unii i-au pus și mustăți! Și nu s-a mai supărat nimeni. Bine, nici nu s-a bucurat cineva, dar de când este bucuria obligatorie, ai?