Inițial, am vrut să scriu ceva k lumea, un subiect drăguț, din actualitatea cea mai fierbinte, cu fraze inteligente și concluzii irefutabile, dar, pe măsură ce mă încremeneam în proiect, îmi era din ce în ce mai clar că n-am eu atâta har ca să mă ridic la înălțimea imperativelor jurnalisticii vremii, plus că, tot citind și recitind replicile acestei piese sui generis de théâtre-vérité, nici nu-mi mai puteam stăpâni lacrimile de tot râsu-plânsu-mi-s-a, nu mai zic de inima-mi care tresălta de mândrie patriotică: Avem un popor genial... ce (ne) facem cu el?
Cum, ce facem? Îl dăm la ziar! Și uite-așa se face că aici și acum, chiar sub ochii noștri roșii de duioșie agresivă provocată de revelația unui act de creație literară transmis live ca la manual... se naște un spectacol excepțional, ce zi eu... o adevărată epopee a spiritului național, o analiză necruțătoare și o sinteză exhaustivă a tot ceea ce poporul acesta e capabil să producă în materie de tot ce vrea el: de la covid până la Dumnezeu, via Tudosie, și retur. Genial fără speranță!