Și dă-ne nouă, Doamne, campanii electorale în fiecare lună, ca să se mai miște lucrurile, Doamne! Să plouă, Doamne, cu tomberoane și cu asfalt, și cu parcuri, și cu Poliție pe străzi, Doamne, că n-a mai plouat demult, Doamne, amin! Acum, pentru că am terminat rugăciunea, vă împărtășesc această imagine cu tomberoanele selective montate direct pe trotuarele ploieștenilor, prin grija RASP Ploiești, a fostei administrații municipale și a Consiliului Județean Prahova care a dat, înainte de alegeri, la tot poporul. Dar ce zic eu a dat, zici că a plouat cu tomberoane la Ploiești! Parcă a dat Domnul drumul la tomberoane din cer, de nu mai are loc ploieșteanul nici să plimbe căruciorul și nici să-și parcheze mașina. 

„O pizzerie din Cluj care a vândut o pizza cu viermi a scăpat de amenda de 30.000 de lei!“ - Am ales un subiect banal, fără conotații dramatice sau emoționale, fără păduri tăiate ilegal , fără clanuri interlope care se dau în stambă pentru că sunt tolerate de șefii poliției, fără stăpâni moderni de sclavi, fără poliție care doarme în cizme etc. Ceva banal, ca să vedeți de ce Justiția, prin unii oameni care o reprezintă, dă tonul la lipsa de încredere a populației în instituțiile statului ... de ... de drept.

Următoarele zile încep interacțiunile cu numiții cetățeni ploieșteni și locuri. În primele zile am colindat orașul ca pieton, moment în care este timp să observi mai multe: Locuri, amintiri, mirosuri de demult, copaci, oameni. De exemplu, există o nostalgie în a simti mirosul fumului de motorina nefiltrată emanat de unele autobuze TCE sau tractoare SGU.

Citește și: Metamorfoza în românism. Primele zile în prea frumoasa noastră țară și mirificul Ploiești

În aproape 30 de ani de presă, deseori, ironică, dacă nu de-a dreptul tăioasă (un judecător mi-a spus odată: ”Ăsta e rechizitoriu, nu articol.”) prea mulţi i-am mai ciupit şi eu, ba pentru vreo neghiobie ușoară, ba pentru cine știe ce fărădelege crasă. Normal că m-am ales cu niscai antipatii sau adversităţi. Nu mă împăunez cu vreo duşmănie veritabilă, fiindcă n-o merit. 

Că iese unu' sau altu'?... primar,  președinte de CJ, consilier… că învinge partidul X sau partidul Y?… cum votează Ardealul, cine ”ia” Moldova, cine câștigă Oltenia?... ce se-ntâmplă în mediul rural?... cu cine merge urbanul… cu țăranii lui cu tot?... ce fac bucureștenii?... ea sau el?!

Volosevici e agitat. Pregătește cafeaua, se învârte în jurul ibricului, vorbește non-stop, dă din mâini, se scarpină după ceafă, îți dă senzația că e lovit de ADHD. Schimbă subiectul, după care revine, punctual, la cel vechi, dând detalii chirurgicale legate de diverse probleme ale orașului, despre proiectele nefinalizate, despre imaginea dezolantă din prezent. Enumeră soluții despre ce trebuie schimbat, exemplifică bugete exacte, rezolvări clare, rapide. Suferă ca un câine: „Uite, la salubritate avem problema asta, termia are problema asta, Petrolul are problema asta, lipsa serviciilor publice de calitate se datorează acestor aspecte, etc, etc. Soluțiile sunt astea – 1,2,3... enumeră concentrat, desenând în aer o tablă imaginară. E prea serios, nu poți să bei liniștit o cafea. Omul este enervant. Pe el îl preocupă administrația, pe mine mă preocupă lingurița de zahăr - fără cafea nu mă pot aduna – fiecare cu problemele lui. Asta a ieșit:

Cristian Ganea, candidatul Alianței PSD-Pro România la primăria Ploiești, s-a confesat jurnalistei Floriana Jucan de la Q Magazine, povestind, într-un interviu acordat „din tot sufletul”, drumul sinuos pe care a trebuit să-l parcurgă pentru a deveni candidat la funcția de primar al municipiului Ploiești. „Eram în sediul PSD și priveam, gânditor, în gol. Deodată, am observat un sandviș care mergea prin fața sediului. Mi s-a părut mie ceva suspect, motiv pentru care m-am luat după el”, explică Cristian Ganea.

N-am văzut profet mai... (era să zic mincinos) prost inspirat ca Brucan! Cei 20 de ani pe care Oracolul din Dămăroaia ni-i făcea cadou în ianuarie ’90 pentru ca „românii să deprindă democraţia” s-au dus, hăt... de mult, în sensul că au mai trecut încă 10 ani de la termenul prorocit. S-au dus naibii, așadar, în total, 30 de ani, iar noi am deprins pe dracu’. N-am învăţat nimic. Nici măcar să votăm! Am votat prost de atâtea ori... Iar acum ne pregătim să mai votăm o dată, peste o săptămână. Aud din ce în ce mai des tot felul de brucani care anunţă că naţia va aduce din nou PSD-ul la guvernare... guvernarea locală de tip fanariot și guvernarea județeană baroniada roșie. Şi, culmea stupefacţiei, aproape că am ajuns să-i cred. Pe Brucan nu l-am crezut, dar de atunci am învăţat să suflu şi în iaurt. În concluzie, nu numai că nu ne-am obişnuit deloc cu democraţia (cum să te obişnuieşti cu ceva despre care habar n-ai ce-i aia?!), dar chiar tânjim după autoritarism, incapabili să concepem o altfel de societate, un alt tip de organizare şi de funcţionare, în afară de acela în care există un şef suprem şi un şef imediat care trebuie ascultaţi şi urmaţi fără crâcnire. Fiindcă, vorba unui vechi banc stupid: punctul 1. Șeful are întotdeauna dreptate; punctul 2. Când şeful nu are dreptate, se aplică punctul 1.

Am venit din Anglia forțat de condiții neprevăzute în patria noastră. Duminică luasem biletul și luni ajungeam la Otopeni. Un prieten bun m-a preluat de la aeroport. Am purtat pentru prima data masca în spații publice închise. În Anglia măsurile urmau să intre în vigoare cu întarziere. 
La Otopeni văd primii burtoși la pază și la taximetre, fumează și vorbesc tare între ei. De ce vorbesc tare?  Se adresează unor călători cu „tu“, „matale“ sau „dumneavoastră“ după o istantanee scanare vizuală.

Că-l cheamă Ianis, Nikos sau Dimitrios, contează mai puţin. Sau deloc. Important este că munceşte. Grecul munceşte! La șapte dimineaţa, iese pe terasă, îşi aprinde prima ţigară a zilei şi îşi bea cafeaua. La șapte jumate, pleacă deja cu prima camionetă încărcată cu răsaduri. Le duce, probabil, la piaţă. Sau, mai degrabă, la câmp, să le planteze. E clar că grecul are un „lot” cum ar zice Moromete, fiindcă, altfel, la ce i-ar trebui tractorul şi grapa şi celelalte utilaje şi unelte din spatele casei? Pe la 8, pleacă şi nevastă-sa, cu portbagajul plin tot de lădiţe cu răsaduri. E clar, oamenii ăştia nu se duc la plajă! Se întorc pe la şapte, opt seara. Pe la nouă, ies pe terasă, stau de vorbă, poate mănâncă ceva, beau vreo bere, nu se vede prea bine, e aproape întuneric, iar becul lor e destul de chior. La nouă jumate, intră în casă. Îmi închipui că adorm instantaneu, că doar nu s-or uita la Antena 3, până la doişpe noaptea... A doua zi, o iau de la capăt.